Divorțul de încercare – cum ar numi acest demers familiile moderne, care agreează separările temporare (rămase, mai mereu, definitive) – ar fi cauzat/s-ar datora (depinde din ce unghiuri te lovește adevărul) demarării unui test așa-numit al „Apărării cibernetice”.
Chestia asta însemnând că fluxul/schimbul de informații între cetățeni, instituții și alte entități, mai mult sau mai puțin frisonante la activitatea unor urechi intens auzitoare, să rămână, cum ar veni, pe „firul scurt”, în familie, la interior(ul țării), în loc să plece la export.
Pot spune – eu fiind mai vechi în meleag – că, pe dată, m-a și trecut un fior cominternist peste herniile de disc: „Deci, iar ni se pregătește ceva…” zic, dominat, instinctiv, de imaginea „Pendulului lui Newton”, în care, o bilă de la est, ce lovește un grup de bile băgate la mijloc, face să tresară bila cea mai „îndepărtată”, dinspre vest.
Care va să zică, abia a trecut săptămâna și uite! și smucirea bile cu pricina: „Cultura și identitatea națională trebuie păstrată de către dumneavoastră. Trebuie să fiți inițiatorii, trebuie să fiți cei care doresc să creeze o strategie, astfel încât cultura și identitatea românească să nu dispară. Suntem într-o lume în care Internetul – și o spun cu sinceritate și încredere – generează și manipulează tinerii sau tinerele generații și îi îndreaptă către alte direcții decât cele ce ar trebui să fie normale. Cultura și identitatea trebuie să-și recapete locul de altădată. E păcat să pierdem anumite sărbători, e păcat să ne pierdem tradițiile, e păcat să uităm de originile noastre”.
Nu, vorbitorul nu este, în cazul de față, cum probabil ați fi tentați să credeți, prim-gafeurul național, ci concurentul său cel mai periculos, pe nume Breaz. Daniel Breaz.
Ministrul Culturii a declarat cele de mai sus, senin, încrezător și sincer (în sine însuși), la Adunarea Generală a Asociației Comunelor din România.
Nici n-are rost să mai amintim că, între timp, de când cultura și identitatea națională „și-au pierdut locul de altădată” – evoluând, implacabil, în contextul realităților europene și mondiale actuale – accesul la Internet a devenit un drept fundamental al individului, consfințit ca atare de Organizația Națiunilor Unite, o rezoluție în acest sens întărind ideea că accesul liber și deplin la rețea oferă oamenilor posibilități aproape nelimitate la educație și dezvoltare culturală.
Inclusiv, posibilitatea de a înainta, în limita timpului disponibil, cu lectura „Luceafărului”, spre următorul vers, și anume: „Alunecând pe-o rază”…
Poate că n-ar genera prea multă neliniște această declarație, dacă ea n-ar aparține unui ministru al Culturii din România și n-ar dovedi o lipsa totală de viziune și înțelegere a fenomenului.
Făcând abstracție de ambiguitățile zicerii sale – „Suntem într-o lume în care Internetul – și o spun cu sinceritate și încredere – generează și manipulează tinerii sau tinerele generații și îndreaptă către alte direcții decât cele ce ar trebui să fie normale” – întreb și eu autorul, ca un „manipulat bătrân”: ce înseamnă „alte direcții decât cele ce ar trebui să fie normale”?
Ce înseamnă „direcție normală” pentru Breaz și guvernul din care face parte? Dinspre ce punct cardinal i se arată omului anti-net realitatea aceea nealterată de Internet?
Îmi permit să pun întrebarea, întrucât am auzit tot felul de explicații/declarații politice, conform cărora, oamenii aceștia care spun prostii, de fapt, nu spun prostii, deoarece sunt deștepți și știu ce spun/vorbesc.
Păi, dacă e chiar așa, atunci poate că transmit niscai mesaje, ca să testeze piața. Anume că „direcția normală” ar fi să aplicăm și noi „testul apărării cibernetice” de atacul „culturii de pe net” asupra „vocii inculților naționale”.